Realitatea TV a luat-o spre BBC prin Coreea de Nord!

Publicat de Ion Cristoiu pe: 17 decembrie, 2010

În măreaţa zi de 26 octombrie 2010, pe tăpşanul nostru mediatic a dat buzna, țîșnit  din boscheţii afacerilor obscure cu statul, un cetăţean, pe numele său de buletin Sebastian Ghiţă. Strălucind de încîntare că-l vede lumea şi palpitînd de emoţia noutăţii, domnul cu pricina ne-a dat de ştire că a devenit managerul postului Realitatea TV. S-au scurs de atunci aproape două luni. Timp în care, asemenea multora din ţinutul de la Dunăre, n-am reuşit să desluşesc enigma gestului asumat de Sebastian Ghiţă.

Un tînăr om de afaceri, ajuns multimilionar la o vîrstă cînd colegii săi de generaţie abia dacă pot face rost de banii pentru leacul de tuse sau pentru a-şi plăti chiria garsonierei din Militari, s-a decis, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, să finanţeze postul TV falimentat cu geniu de Sorin Ovidiu Vîntu. E drept, în lumea asta largă se găsesc domni, precum Bill Gates, de exemplu, care se hotărăsc să-și prăpădească  o parte din avere în scop filantropic,  apucați de  remuşcări telenovelistice, pentru că  s-au îmbogăţit pe seama celor mulți și amărîți. Nu e cazul lui Sebastian Ghiţă. Domnia sa a făcut avere pe seama statului român. În plus, angajaţii postului TV nu sunt nici mulţi şi nici amărîţi, mai ales dacă ne gîndim la cei conducere, bravi discipoli ai principiului:

– Ăsta are bani cu nemiluita.

Hai să-i păpăm!

La cîteva zile după anunţ, Sebastian Ghiţă a lansat către Poporul televizionistic o Proclamaţie despre cine e şi ce vrea el. Am înţeles din text că domnia sa vrea ca Realitatea TV să ajungă un soi de BBC din Balcani. Se ştie ce înseamnă, în plan profesional, cel puţin ca imagine, BBC. Întruchiparea de invidiat a răcelii de tip britanic! Ca om care a hălăduit timp de peste patru decenii pe ogorul presei româneşti, m-am uitat la  ambiţia lui Sebastian Ghiţă cu un anume scepticism. După opinia mea, răceala  gazetărească de tip BBC e practic imposibil de altoit pe trunchiul presei româneşti. Fie şi pentru că, poporul nostru televizionistic, de sorginte latină fiind, trăieşte pînă la isterie, din punct de vedere emoţional, consumul de presă. Corectitudinea de tip BBC, asta da, se poate aplica în practica vieţii noastre gazetăreşti. Răceala de tip BBC însă e imposibilă, fie şi pentru că la noi, spre deosebire de Anglia, buletinul meteorologic e mult mai probabil. În lumina acestui scepticism, am văzut în Proclamaţia domnului manager voinţa de a face din Realitatea TV, nu atît un post rece în plan profesional, cît mai ales unul  corect. Au trecut aproape două luni.

În tot acest timp, am aruncat o privire asupra Realităţii TV să văd cam pe unde a ajuns postul în drumul său către BBC. Din cîte se ştie, BBC se găseşte în inima Londrei. Drumul cel mai scurt pînă la Londra trece, în chip fatal, dacă o iei prin Ungaria şi nu prin Serbia, prin ţări membre UE şi NATO. În două luni doar – mi-am spus – Realitatea TV n-avea cum să ajungă pînă la Londra. Putea să ajungă însă pînă la Paris sau măcar pînă la Budapesta. Animat de această ipoteză, am vrut să văd, din prestaţia Realităţii TV, dacă postul a ajuns, în materie de profesionalism, pînă la Budapesta  măcar. Într-una din zilele trecute, Realitatea TV a difuzat, în cadrul emisiunilor informative, ştirea intitulată: Sărăcia sporeşte hoţia din România. Atras de rima involuntară, am urmărit conţinutul ştirii. Rezulta din hotarele ei că în România de la finele lui 2010, supermarketurile se confruntă cu un fenomen: Înfricoşătoarea sporire a numărului celor care şterpelesc de pe rafturi o bucată de pîine, o felie de salam, o pungă de cipsuri numai şi pentru a-şi astîmpăra foamea izvorîtă din sărăcie. Că se fură din supermarketuri e un adevăr. Unul valabil nu numai în Haiti, dar şi în Franţa. Că în România sunt mulţi oameni săraci, e un alt adevăr. Unul valabil nu numai în Haiti, dar şi în Franţa. Numai că nici în Haiti şi nici în Franţa nu se poate face o legătură logică între numărul de furturi din supermarketuri şi numărul de săraci. Fie şi pentru faptul că săracii preferă să moară de foame mai degrabă, decît să întindă mîna şi să fure. Ca să nu mai spun că, potrivit acestei logici șchioape, violatorii n-ar trebui condamnați, ci, dimpotrivă, compătimiți pînă la lacrimi. Nu de alta, dar și ei au făcut-o, deoarece, sărmanii, n-au putut face rost de muiere, care să-i rezolve! Departe de mine, jurnalist nu de puține ori acuzat de a fi comunist, gîndul că presa nu trebuie să abordeze și crunta realitate a sărăciei din România, înfățișînd țara ca pe un spațiu în care toți locuitorii își petrec vacanțele pe Coasta de Azur.

La continua jelire a poporului român de către televiziunile mogulilor mă scot însă  din sărite două lucruri:

1.          Caracterul tendențios bolșevic al campaniei.

2.         Infinita bocire a săracilor se petrece pe televiziuni ale căror patroni s-au îmbogățit banditește pe seama  celor mulți și amărîți  din România afacerilor cu statul.

Pe vremea presei comuniste, ziarele şi TVR aveau, în chip obligatoriu, o rubrică dedicată vieţii grele a oamenilor muncii în ţările din Vest, supuse crîncenii exploatări. Sub titlul Din lumea capitalului, rubrica găzduia reportaje, ştiri şi poze despre oameni care dorm pe sub poduri, despre pensionari care caută o bucată de pîine în coşurile de gunoi (ale celor avuţi, desigur) şi despre fete care-şi vînd fecioria imperialiştilor anglo-americani, bătrîni şi urîţi. Prin contrast, aceeaşi rubrică înfăţişa românului cititor sau telespectator viaţa de lux, deşănţată a exploatatorilor. Fireşte, n-am întîlnit la Realitatea TV imagini cu bogătaşi desfătîndu-se pe yahturi de lux şi în palate străjuite de bodyguarzi pe post de dorobanţi, transportîndu-şi fundul în limuzine care costă cît Bugetul pe un an al unui Institut de cercetare şi dînd bacşiş lacheului în livrea echivalentul salariului pe o lună al unui academician. N-ar fi fost prea greu să le găsească. Ar fi fost de-ajuns un popas la palatele, vilele şi garajele lui Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu  sau ale lui Sebastian Ghiţă. Mai greu ar fi fost să le dea pe post. Am întîlnit, în schimb, numeroase secvenţe, ştiri, reportaje despre viaţa grea a maselor populare în lumea capitalului românesc. Pe glob au mai rămas, ca nişte oaze cu vădite note de muzeu, doar cîteva ţări comuniste. Dar şi dintre ele, doar Coreea de Nord mai practică, în plan mediatic, propaganda imbecilă despre viaţa grea a maselor populare în lumea capitalului. Mă întrebam mai înainte de ce n-a ajuns Realitatea TV în drumul către BBC, după două luni de la plecare nici măcar pînă la Budapesta. Răspunsul e simplu. A luat-o prin Coreea de Nord. Şi, din cîte se vede, acolo a rămas!

P.S. Sindrofia cu sclipici poreclită Zece pentru România, găzduită  miercuri seara de Ateneul român, a dat naştere uneia dintre cele mai mari golănii din istoria presei noastre postdecembriste. Realitatea TV i-a acordat lui Traian Băsescu premiul pentru Curajul de a fi luat cele mai nepopulare măsuri în anul de graţie 2010. Las la o parte faptul că, venit după 365 de zile şi nopţi de denunţare a lui Traian Băsescu pentru ceea ce postul a numit cruzimea de a tăia din salariul mămăicilor şi mămălăilor bugetari, Premiul a avut o vădită conotaţie batjocoritoare. Ştiind însă că Traian Băsescu va refuza să-l primească, Realitatea TV a regizat un moment halucinant într-o lume minim civilizată: O aşa-zisă verişoară a lui Traian Băsescu, suită pe scenă pentru a lua, mandatată de preşedinte, trofeul cu pricina. O aşa golănie nu se face de o instituţie de presă nici celui mai mare duşman. Şi nu pentru că  ar fi o copită de măgar administrată adversarului, ci pentru că ea compromite iremediabil pe autori. De unde înclin să cred că, înainte de a ajunge în Coreea de Nord, Realitatea lui Ghiţă a trecut pe acasă pe la Sorin Ovidiu Vîntu.

Preluat de la: Reporter Virtual

No related posts.

Tags: Ion Cristoiu